Achiziții

A noua zi

CĂUTĂTORI

Speranța – ‘A trăi bine’

Text Biblic: Romani 5, 1-2.5

„Aşadar, justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obţinut, în credinţă, [posibilitatea] de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu… iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.”

Magisteriul Bisericii

„A trăi bine” înseamnă a avea grijă de Casa Comună, care este planeta noastră, și a recunoaște interconexiunea dintre toate ființele vii și mediu. Acest lucru implică o schimbare de atitudine față de consumism și exploatarea necontrolată a resurselor naturale, promovând solidaritatea — în special față de cei mai săraci — respectul reciproc și stiluri de viață alternative, libere de logica acumulării și a prejudecăților.

LS 244 – „În aşteptare, ne unim pentru a lua asupra noastră această casă care ne-a fost încredinţată, ştiind că ceea ce este bun în ea va fi asumat în sărbătoarea cerului. Împreună cu toate creaturile, să mergem pe acest pământ căutându-l pe Dumnezeu, pentru că „dacă lumea are un început şi a fost creată, îl caută pe cel care a creat-o, îl caută pe cel care i-a dat început, pe cel care este Creatorul său”. Să mergem cântând! Fie ca luptele noastre şi preocuparea noastră pentru această planetă să nu ne ia bucuria speranţei.”

Mărturie: Fr. Marco Vicolo despre Ucraina

Medicamentele și materialul sanitar pe care le aduceam de la Verona la Lviv (în vestul Ucrainei) trebuiau să ajungă în mâinile potrivite: persoane capabile să ofere un semn de speranță și să le folosească cât mai curând pentru cei care au trăit pe pielea lor coșmarul războiului. Nu doar până la Lviv, ci — datorită unor voluntari experimentați — și în regiunile mai estice, unde războiul se simte și mai puternic. Unde se așteaptă mâncarea adusă de drone, care uneori nici nu ajung. Unde se așteaptă un miracol. Unde se percepe oboseala, se vede dezolarea, se atinge moartea.

Spitalul din Lviv – Secția de reabilitare.

Ne întâmpină o doctoriță împreună cu două voluntare, care ne povestesc că multe dintre medicamente au ajuns chiar acolo, la ele. Ne însoțesc de-a lungul unui coridor. În total sunt 25 de militari internați, mulți foarte tineri. Intrăm în câteva saloane. Se înțelege imediat ce li s-a întâmplat.

După ce au suferit răni foarte grave, au redeschis ochii într-un pat de spital, fără să-și mai simtă brațele sau picioarele. Și totuși, nu par pierduți. Ne primesc. Doctorița și voluntarele vorbesc despre ei cu bucurie și satisfacție, ca și cum ar fi fiii lor reveniți la viață. Cu timp și profesionalism, se dedică pacienților. Este modul lor de a le mulțumi pentru ceea ce au făcut pentru națiune. Cu gesturile lor încearcă să-i ajute să spere din nou, să învingă tristețea, să trăiască în ciuda a tot, să-și dorească încă libertatea și pacea. Pacienții se simt alinați și iubiți. Da, îi văd: sunt în scaune cu rotile, le lipsesc membre. Dar îi văd pentru ceea ce sunt cu adevărat: „în picioare” în fața vieții. Acum îmi zâmbesc și glumesc, nu dezamăgiți, ci conștienți că și ei au dăruit iubire și speranță țării lor. De unde găsesc forța să fie așa?

Răspunsul îl găsesc câteva zile mai târziu. Este duminică. După Sfânta Liturghie, eu și câteva surori ieșim pe stradă. O femeie ne oprește să ne salute. Locuia într-un oraș din est și, la începutul războiului, a trebuit să lase totul pentru a fugi. Și-a pierdut casa, munca, proiectele. A început o nouă viață într-un alt oraș. La scurt timp, și acolo sosește atacul rusesc. Este nevoită să fugă din nou. Acum locuiește la Lviv, unde încearcă să o ia de la capăt. Are un zâmbet frumos, multă energie, se mișcă și gesticulează mult, ar vrea să vorbească ore în șir. Nu se vede în ea toată durerea pe care a trăit-o cu adevărat. Apoi se destăinuie și spune că ceea ce a pierdut în această perioadă nu mai consideră atât de important. Erau lucruri materiale. Ceea ce, mulțumită lui Dumnezeu, nu a pierdut este credința în El — care nu abandonează — și dorința de pace pentru poporul său.

Chiar și aici, în Ucraina, există speranță. Prin credința niciodată abandonată în Dumnezeu și prin angajamentul în slujba celor care suferă, acest popor trăiește cu adevărat și continuă să spere. Și tocmai de aceea a învins deja nedreptățile. (Fr. Marco Vicolo)

Cuvintele Părintelui Calabria

„Eu am văzut mereu Opera ca pe un câmp mare, cu multe semințe în mâna divinului Agricultor; semințe pe care El le va răspândi dacă terenul va fi bine arat, bine cultivat. Aceste semințe vor încolți și vor deveni multe plante, diverse plante, și fiecare va da roade mari. Fraților, este nevoie de lumină, de sare în lume; este nevoie de iubire, de caritate: este nevoie de credință; și Opera va fi lumină, va fi caritate, va fi iubire, dacă va fi așa cum o vrea Dumnezeu, și așa cum a întemeiat-o, și așa cum ne-a încredințat-o nouă pentru a o păzi cu gelozie, a o face să trăiască și să progreseze, pentru binele sufletelor.” (Scrisoare către Frați, Post Mare 1943)

Reflecție

Dumnezeu Tatăl ne oferă mereu noi începuturi, Providența Sa ne deschide constant noi oportunități. Acesta este Kairós-ul lui Dumnezeu: un moment oportun și semnificativ, un timp de intervenție divină și o ocazie specială pentru creșterea și transformarea noastră. Este o invitație la reconciliere cu Dumnezeu, o chemare de a restabili relația cu Creatorul și cu Creația.

Suntem „colaboratori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6, 1-2) și, de aceea, suntem chemați să ne asumăm un nou mod de a ne relaționa cu creaturile, prin atitudini concrete și constante. Acești pași mici sau mari trebuie să îmbrățișeze viața noastră, cea a familiilor noastre, a comunităților, a Operei… ca un val de speranță care să inunde Casa Comună și pe toți cei care o locuiesc.

Rugăciune…

„Sfinte Ioan Calabria, prieten al săracilor și martor al Evangheliei, mijlocește pentru noi la Tatăl. Ajută-ne să trăim ca adevărați creștini, sobri și încrezători, profeți ai speranței și făuritori de pace. Dăruiește-ne harul de a ocroti creația, de a-i sluji pe cei din urmă și de a mărturisi prin viața noastră iubirea lui Cristos. Lumea are nevoie să vadă Evanghelia în practică: fă ca noi, fiii și fiicele tale, să fim lumini care strălucesc în noapte, pentru ca toți să-L poată întâlni pe Isus, pacea noastră. Amin”

A opta zi

ÎNCREZĂTORI

Nu vă îngrijorați

Text Biblic: Isaia 49, 8-16

„Aşa vorbeşte Domnul: „În timpul bunăvoinţei ţi-am răspuns şi în ziua mântuirii te-am ajutat. Te voi păzi şi te voi face o alianţă pentru popor, ca să ridici ţara şi să faci să ia în stăpânire moştenirile devastate. Vei spune celor captivi: «Ieşiţi!» şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi afară!». Vor paşte pe lângă drumuri şi păşunea lor va fi pe toate colinele golaşe. Nu vor flămânzi şi nu vor înseta; nu-i va lovi dogoarea şi nici soarele, pentru că cel care se îndură de ei îi călăuzeşte şi-i conduce la izvoare de apă. Voi schimba toţi munţii mei în drumuri şi căile mele vor fi înălţate. Iată-i, vin de departe! Iată-i, unii [vin] de la nord şi de la vest, iar alţii din ţara Siním!”. Strigaţi de bucurie, cerurilor, bucură-te, pământule, şi tresăltaţi de bucurie, munţilor, pentru că Domnul îl mângâie pe poporul său şi se îndură de săracii lui! Siónul a zis: „Domnul m-a părăsit; Domnul m-a uitat”. Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mele, zidurile tale sunt înaintea mea pururi!”

Magisteriul Bisericii

LS 204 – „Situaţia actuală a lumii „provoacă un sentiment de precaritate şi de nesiguranţă, care la rândul său favorizează forme de egoism colectiv” Când persoanele devin autoreferenţiale şi se izolează în conştiinţa lor, măresc propria aviditate. Cu cât inima persoanei este mai goală, cu atât are mai mult nevoie de obiecte de cumpărat, de posedat şi de consumat. În acest context nu pare posibil ca vreunul să accepte ca realitatea să-i pună o limită. În acest orizont nu există nici măcar un adevărat bine comun. Dacă acesta este tipul de subiect care tinde să predomine într-o societate, normele vor fi respectate numai în măsura în care nu contrazic propriile necesităţi. De aceea să nu ne gândim numai la posibilitatea de fenomene climatice teribile sau mari dezastre naturale, ci şi la catastrofe derivate din crize sociale, pentru că obsesia pentru un stil de viaţă consumist, mai ales când numai puţini pot să-l susţină, va putea provoca numai violenţă şi distrugere reciprocă.”

Mărturia mamei lui Andrea

Relatarea mea este mărturia profundă și autentică a unei mame — eu însămi — care a trăit împreună cu fiul ei, Andrea, un parcurs complex, marcat încă de la început de un diagnostic neașteptat: o boală genetică rară, KCNQ2, care i-a provocat crize epileptice severe și o importantă întârziere psihomotorie încă din primele zile de viață. Viața mea și a soțului meu a fost dată peste cap, afectând și creșterea surorilor sale mai mici. Ne-am trezit cufundați într-o realitate dură, făcută din dependență totală, tăceri, plânsete, curse la spital, așteptări și frici.

Într-o lume care prea adesea îi face invizibili pe cei fragili, am experimentat pe propria piele ce înseamnă să te simți singur, neascultat, lipsit de puncte de referință adecvate din partea serviciilor sociale, sanitare și educative. Cu toate acestea, am ales să nu renunț. Zi de zi am încercat să construiesc un nou mod de a trăi — mai autentic și mai conștient — chiar dacă marcat de oboseală.

Andrea, deși fără cuvinte, a găsit un mod profund de a comunica: ochii săi, zâmbetele sale, mângâierile sale exprimă o dorință de autonomie pe care am învățat să o recunosc ca pe un drept fundamental, adesea subestimat la persoanele cu dizabilități grave. Cu încredere, am început să mă las ghidată de această dorință, dând startul unui parcurs de autonomie care a durat patru ani. A-l încredința pe Andrea unor mâini diferite de ale mele a fost dificil, dar, încet-încet, frica s-a transformat în mândrie și alinare.

Astăzi, Andrea locuiește permanent la Centrul Polifuncțional Don Calabria, în apartamentul comunitar San Marco, unde a găsit un mediu pe măsura lui: o comunitate primitoare și familială, înconjurat de persoane competente și afectuoase care îl valorizează în unicitatea și demnitatea sa și care ne susțin și pe noi, părinții, în fiecare aspect — practic, emoțional și psihologic.

La Don Calabria am văzut realizându-se ceea ce părea imposibil: a reda vocea celor care nu pot vorbi, demnitatea celor care prea adesea sunt ignorați de societate, normalitatea celor care cunosc doar oboseala. Andrea nu mai este văzut ca un „caz clinic”, ci ca o persoană vie, care participă, iubește, comunică în felul său și, mai presus de toate, transmite iubire.

După atâția ani trăiți „în apnee”, eu și familia mea ne putem bucura în sfârșit de mici gesturi cotidiene cu o valoare imensă: o plimbare la munte, o cină la restaurant, o călătorie cu motocicleta cu soțul meu. E ca și cum am fi furat o bucățică de normalitate, și acest lucru ne face să ne simțim bine, împreună.

În inima acestei experiențe îmi rămâne o certitudine: încrederea este podul dintre frică și speranță. Încredere în noi înșine, în ceilalți, în comunitățile care știu să primească cu adevărat. Și, mai ales, încredere în faptul că fiecare viață — chiar și cea mai marcată de dizabilitate — are o valoare infinită. Andrea m-a învățat că fragilitatea nu este o lipsă, ci o formă diferită — poate mai pură — de forță și frumusețe. A-i face vizibili pe cei invizibili este un act de umanitate care ne îmbogățește pe toți. (Alessandra)

Cuvintele Părintelui Ioan Calabria

„A-l căuta pe Dumnezeu, slava Sa, propria sfințire, sufletele – doar sufletele, și printre acestea cele mai sărace și abandonate, adevăratele giuvaieruri ale Operei. Și toate acestea prin exercitarea unei carități generoase și dezinteresate, care nu spune niciodată „ajunge”, care în frați vede imaginea vie a lui Isus: iată prerogativa unui Sărac Slujitor. El trebuie să trăiască din credință și din spiritul de credință, o credință vie în Paternitatea lui Dumnezeu. Să simtă și să trăiască abandonul filial în Dumnezeu și în Providența Sa, fără a se îngrijora vreodată în dificultăți.” (Scrisoare către Frați, 12 februarie 1952)

Reflecție

În fața provocărilor timpului în care trăim și a amplorii crizelor, precum războaiele, sărăcia, violența, distrugerea mediului… putem cădea în ispita pesimismului și a descurajării, gândindu-ne că eforturile noastre și ale altora sunt inutile.

Spiritualitatea noastră nu ne scutește de a face tot ce ne stă în putere, atât la nivel personal, cât și comunitar. În același timp, încrederea în Tatăl compătimitor și atent este un antidot puternic împotriva disperării și a preocupărilor deșarte. Nimic nu scapă privirii și grijii Sale; nicio formă de viață și nicio creatură a Sa nu trece neobservată în ochii Săi.

Departe de a fi o simplă încurajare, credința și încrederea noastră ne fac pelerini și mesageri ai speranței.

Rugăciune…

A șaptea zi

SOBRI

Sobrietate fericită, simplitatea

Text Biblic: Luca 9, 1-3

„Chemându-i pe cei doisprezece, le-a dat putere şi autoritate asupra tuturor demonilor şi ca să vindece bolile şi i-a trimis să vestească împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei neputincioşi. Şi le-a spus: „Nu luaţi nimic pentru drum: nici baston, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi două tunici.”

Magisteriul Bisericii

LS 225 – „Pe de altă parte, nicio persoană nu se poate maturiza într-o sobrietate fericită dacă nu este în pace cu ea însăşi. Şi parte dintr-o înţelegere adecvată a spiritualităţii constă în lărgirea înţelegerii păcii, care este mult mai mult decât lipsa războiului. Pacea interioară a persoanelor este foarte legată de îngrijirea ecologiei şi de binele comun, pentru că, trăită în mod autentică, se reflectă într-un stil de viaţă echilibrat unit cu o capacitate de uimire care conduce la profunzimea vieţii. Natura este plină de cuvinte de iubire, dar cum vom putea să le ascultăm în mijlocul zgomotului constant, al distragerii permanente şi neliniştite, sau al cultului arătării? Multe persoane experimentează un profund dezechilibru care le determină să facă lucrurile cu toată viteza pentru a se simţi ocupate, într-o grabă constantă care la rândul său duce la dărâmarea a tot ceea ce au în jurul lor. Acest lucru are incidenţă asupra modului în care se tratează mediul. O ecologie integrală cere să se dedice un pic de timp pentru a recupera armonia senină cu creaţia, pentru a reflecta asupra stilului nostru de viaţă şi a idealurilor noastre, pentru a-l contempla pe Creator, care trăieşte printre noi şi în ceea ce ne înconjoară, şi a cărui prezenţă „nu trebuie să fie construită, ci descoperită şi dezvăluită”.

Mărturie: Apel la simplitate și sobrietate

Adevărata frumusețe a creației lui Dumnezeu strălucește constant în simplitate și sobrietate. Într-o lume puternic influențată de știință și tehnologie, ne-am putea întreba: mai există un loc pe pământ unde viața este simplă și sobră? Da, răspunsul se găsește în Papua Noua Guinee, bogată în triburi și limbi diverse, unde marca distinctivă a vieții este simplitatea în armonie cu natura.

Comunitatea din Malmal, sub arhidieceza de Rabaul, se află la aproximativ 695 km de capitala Port Moresby.

La Malmal întâlnim zilnic oameni simpli cu fețe zâmbitoare, prin dubla noastră slujire (Parohie și Școală). Parohia Sfântul Patrick din Malmal este una dintre cele mai vechi din districtul Pomio. A trăit devastările celui de-al Doilea Război Mondial (1942-45), iar resturi de muniție de război se găsesc în curtea școlii primare.

De când Opera este prezentă în Malmal (din 2019), parohia a fost alături de credincioși prin sacramente, mai ales prin Sfânta Liturghie zilnică, binecuvântarea de două ori pe săptămână, ungerea bolnavilor, novenele înainte de principalele sărbători.

Oamenii și locul au jucat un rol semnificativ în modelarea inimilor noastre pentru a trăi ca fii ai lui Dumnezeu în simplitate și sobrietate. Se poate afirma cu convingere că secretul zâmbetelor lor este pur și simplu rodul simplității. Ni se prezintă o invitație de a trăi simplu și a gândi măreț: „Căutați cele de sus, nu cele de pe pământ.”

Viața Săracilor Slujitori care au trecut prin această frumoasă misiune este demnă de laudă. Au lăsat o moștenire de simplitate și sobrietate. Este evident că au transmis simplitatea Sfântului Ioan Calabria prin cuvinte și fapte. Astăzi există o comunitate numită Comunitatea Sfântul Ioan Calabria. În acea comunitate trăiește și un copil de cinci ani pe care părinții l-au numit Ioan Calabria. Simplitatea și sobrietatea par concepte simple, dar ne provoacă puternic să ne dezbrăcăm de o societate instituționalizată pentru a îmbrățișa o societate fondată pe spiritul de familie; de la fast-food la mâncare organică; de la vizitarea mega-centrelor comerciale la vizitarea bolnavilor și suferinzilor; de la conexiunea cu lumea prin internet de mare viteză la conexiunea directă și personală cu Creatorul.

Viața aici este simplă, dar transmite un mesaj puternic de simplitate și sobrietate lumii. Afirm acest lucru pentru că, în timp ce un om vâslește în canoea sa pe Oceanul Pacific și aude sunetul clopotului de Angelus la amiază, lasă vâsla, se oprește, se roagă Angelus și apoi își reia călătoria. Ca pelerini ai speranței, toți avem nevoie de o pauză de la agitația vieții, să ne oprim, să ne rugăm și să reluăm drumul cu speranță. Zâmbetele inocente și saluturile oamenilor din jurul nostru sunt o inspirație și o invitație de a îmbrățișa simplitatea și sobrietatea. Chemarea misiunii din Malmal este clară: cea mai bună opțiune pentru a face parte din creația lui Dumnezeu este simplitatea și sobrietatea. (Părintele Wilson)

Cuvinte ale Părintelui Calabria

„Fiți fideli spiritului Operei voastre. Ea, ca la Betleem și la Nazaret, trebuie să trăiască doar cu Dumnezeu și din Dumnezeu, în simplitate, umilință, sărăcie, în abandon total în divina Providență și în voința Tatălui ceresc.” (Scrisoare a Ab. Caronti, 10 decembrie 1939)

Reflecție

Sfântul Ioan Calabria s-a inspirat din discursul lui Isus, care contemplă și propune ca exemple păsările cerului și florile câmpului, pentru a pune bazele spiritualității și stilului nostru de viață.

Sobrietatea, așadar, face parte din opțiunea noastră pentru Împărăție, oriunde ne-am afla. Integritatea ecologică necesită un consum conștient, o viață simplă. Simplitatea este un apel la conștiință, la sentimentul pur, lipsit de egoism; ea generează lejeritate și o mai mare libertate.

Consumul, dimpotrivă, înseamnă a acapara tot ceea ce este disponibil, a distruge, a extrage, a cheltui, a risipi. Sobrietatea vieții ne dăruiește bucurie și recunoștință pentru lucrurile mici și simple pe care Providența ni le oferă și ne face să ne gândim la nevoile celor din jurul nostru și chiar la drepturile generațiilor viitoare.

Rugăciune…

A șasea zi

ORIENTAȚI SPRE ȚINTĂ

Convertire ecologică integrală

„Nu va exista o ecologie sănătoasă și durabilă, capabilă să schimbe ceva, dacă nu se schimbă oamenii, dacă nu sunt îndemnați să adopte un alt stil de viață, mai puțin vorace, mai senin, mai respectuos, mai puțin anxios, mai fratern.” (Querida Amazonia, 58)

Text Biblic: Romani 12, 2

„Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit!”

Magisteriul Bisericii

LS 220. Această convertire comportă diferite atitudini care se conjugă pentru a activa o îngrijire generoasă şi plină de duioşie. În primul rând implică recunoştinţă şi gratuitate, adică o recunoaştere a lumii ca dar primit de la iubirea Tatălui, care provoacă drept consecinţă dispoziţii gratuite de renunţare şi gesturi generoase chiar dacă nimeni nu le vede sau nu le recunoaşte: „Să nu ştie stânga ta ceea ce face dreapta ta […] şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt 6,3-4). Implică şi conştiinţa iubitoare de a nu fi separaţi de celelalte creaturi, ci de a forma cu celelalte fiinţe din univers o minunată comuniune universală. Pentru cel care crede, lumea nu se contemplă din afară, ci dinăuntru, recunoscând legăturile cu care Tatăl ne-a unit cu toate fiinţele. În afară de asta, făcând să crească specialele capacităţi pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios, convertirea ecologică îl conduce la dezvoltarea creativităţii sale şi a entuziasmului său, cu scopul de a rezolva dramele lumii, oferindu-se lui Dumnezeu „ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui” (Rom 12,1). Nu interpretează propria superioritate ca motiv de glorie personală sau de dominare iresponsabilă, ci ca o capacitate diferită care la rândul său îi impune o responsabilitate gravă care derivă din credinţa sa.

LS 221. […] Îi invit pe toţi creştinii să dovedească această dimensiune a propriei convertiri, permiţând ca forţa şi lumina harului primit să se extindă şi la relaţia cu celelalte creaturi şi cu lumea care îi înconjoară şi să trezească acea fraternitate sublimă cu toată creaţia pe care sfântul Francisc din Assisi a trăit-o în manieră aşa de luminoasă.

Mărturie din Lunda-Sul – Muconda

„Spiritul pur și autentic al Operei cere ca iubirea pentru săraci și abandonați să fie un criteriu operativ și de discernământ practic.” – S.I.C.

Prezența Operei în Angola, și în mod concret în provincia Lunda-Sul, la Saurimo, nu poate fi povestită fără a menționa luminile și umbrele cu care Biserica s-a confruntat în timpul și după război. O istorie pe care Opera a îmbrățișat-o, trimițându-și fiii misionari în aceste ținuturi din Muconda cu misiunea fundamentală de a mărturisi paternitatea lui Dumnezeu.

Într-un context în care casele erau distruse, drumurile toate de construit, localitățile greu accesibile, în această perioadă Opera se face prezentă la Saurimo, în aprilie 2007. Un an mai târziu, a fost înființată Parohia Maicii Domnului de la Fatima din Muconda.

Astfel a început activitatea pastorală. Lipsa mijloacelor de transport și a resurselor de diverse tipuri erau obstacole; au fost vremuri grele, în care, mai ales, igiena de bază era inexistentă.

Reședința parohială se afla în aceeași parohie, împărțind sacristia ca dormitor, care, la rândul ei, era în ruină. Apa se lua de la râu, la 3,5 km de casă, și servea pentru băut, gătit și igienă. Apa râului era o sursă de îngrijorare, deoarece nu era tratată și provoca febră tifoidă, malarie, infecții.

Astăzi, cu prezența simplă, umilă și solidară a Operei, am instaurat o cultură a grijii. Uniți cu Divina Providență, îmbunătățim calitatea vieții nu doar a noastră ca misionari – astăzi avem o reședință parohială, un automobil și o fântână de apă care deservește și comunitatea locală. Acest puț a adus o mare alinare comunității noastre. S-a observat că, de când avem apă potabilă, bolile – în special la copii – cauzate de paraziții din apa râului au scăzut. Sunt gesturi simple care dau viață. Prezența noastră misionară trebuie să intervină pentru a oferi, pe cât posibil, o viață demnă oamenilor. Aceasta este o mărturie concretă a paternității lui Dumnezeu. (Părintele Lucas Chivela)

Cuvintele Sf. Ioan Calabria

„Omenirea a greșit drumul; trebuie deci să se întoarcă. Este inutil să ne amăgim, trebuie să refacem drumul, să reluăm calea cea dreaptă… Vedeți, majoritatea trăiește, gândește și acționează ca și cum totul ar depinde de sine, fără a se gândi la Dumnezeu sau la legile sale, preocupându-se doar de bunăstarea fizică și materială.” (Ritorniamo al Vangelo, p. 21)

Reflecție

Papa Francisc a avertizat că „niciodată nu am maltratat și ofensat casa noastră comună ca în ultimele două secole. În schimb suntem chemaţi să devenim instrumentele lui Dumnezeu Tatăl pentru ca planeta noastră să fie ceea ce el a visat când a creat-o şi să răspundă la proiectul său de pace, frumuseţe şi plinătate.”. (LS 53).

În majoritatea cazurilor, problemele sociale și ecologice sau degradarea ambientală și umană pe care le provocăm nu stârnesc dorința de convertire: vina și responsabilitatea sunt pasate altora.

Ceea ce ne învață Evanghelia are consecințe asupra modului nostru de a gândi, a simți și a trăi. Viața și Cuvintele lui Isus trebuie să genereze transformare. Criza ecologică ne cheamă la o profundă convertire interioară. A fi ocrotitori ai Operei lui Dumnezeu este parte esențială a existenței discipolilor lui Cristos.

Convertirea este zilnică, personală, dar orientată spre schimbarea globală. Lumea este transformată de stilul nostru de viață și de gesturile concrete de slujire frățească.

Rugăciune…

A cincea zi

FĂCĂTORI DE PACE

Pace cu Dumnezeu Creatorul, pace cu întreaga Creație

Text Biblic: Geneza 1, 31

„Şi Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.”

Magisteriul Bisericii

„Chemarea lui Adam și a Evei de a participa la împlinirea planului lui Dumnezeu asupra creației stimula acele capacități și daruri care disting persoana umană de orice altă creatură și, în același timp, stabilea o relație ordonată între oameni și întreaga creație. Făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Adam și Eva ar fi trebuit să-și exercite stăpânirea asupra pământului (cf. Gen 1, 28) cu înțelepciune și iubire. Ei, în schimb, prin păcatul lor, au distrus armonia existentă, opunându-se deliberat planului Creatorului. Aceasta a dus nu numai la alienarea omului de sine însuși, la moarte și fratricid, ci și la o anumită răzvrătire a pământului împotriva lui (cf. Gen 3, 17-19; 4,12). Întreaga creație a devenit supusă deșertăciunii și de atunci așteaptă, în mod misterios, să fie eliberată pentru a intra în libertatea glorioasă împreună cu toți fiii lui Dumnezeu (cf. Rm 8, 20-21)”.

„[…] Astăzi, chestiunea ecologică a căpătat asemenea dimensiuni încât implică responsabilitatea tuturor. […] Inserând chestiunea ecologică în contextul mai larg al cauzei păcii în societatea umană, ne dăm seama mai bine cât de important este să acordăm atenție la ceea ce ne dezvăluie pământul și atmosfera: în univers există o ordine care trebuie respectată; persoana umană, înzestrată cu posibilitatea liberei alegeri, are o gravă responsabilitate pentru conservarea acestei ordini, inclusiv în vederea bunăstării generațiilor viitoare. Criza ecologică – repet încă o dată – este o problemă morală”. (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Păcii, 1990, nr. 3 și 15).

Mărturia unui copil din Fâșia Gaza

Abdelrahman este un copil din Fâșia Gaza. Abdu, cum îl strigă mama sa, reprezintă toți copiii din Fâșia Gaza. Trupul său mic, ghemuit într-un pat de spital, lipsit de acea dorință nestăvilită de mișcare pe care ar trebui să o aibă toți copiii de 7 ani ca el, nu emană liniște și nici măcar suferință pentru intervenția chirurgicală suferită cu o zi înainte. Privindu-l, pare o fotografie, reprezentarea plastică a poporului său, un popor, cel palestinian, căruia i se masacrează prezentul și i se ucide viitorul.

Și totuși, Abdu trebuie să se considere norocos, dacă norocul este un pahar pe jumătate gol. Forța disperată a mamei sale, Amna, a făcut ca Abdu să fie inclus într-o operațiune umanitară susținută de diverse entități. Cu el, pe 12 iunie, au sosit în Italia și alți copii. Dar numai Abdu este un „rănit de război”. Ceilalți au boli greu de tratat în condiții normale, imposibil de tratat acolo unde lipsește totul. Unde se fac zilnic amputări de membre fără anestezie. Unde se moare de foame.

Destinația lui Abdu este spitalul din Padova, unde este tratat pentru fracturi și arsuri grave la un picior, cauzate de explozia unui dispozitiv pe 15 aprilie. În ochiul drept are o schijă mare. Trebuie îndepărtată. De aceea este transferat la spitalul Sacro Cuore Don Calabria din Negrar. Doctorița Grazia Pertile, directorul secției de Oftalmologie, împreună cu colega sa Elisa Bottega, printr-o intervenție pe 1 iulie care a durat mai mult de șapte ore, i-au eliberat ochiul și speranța de a-și recăpăta o vedere parțială.

Alături de el sunt mereu mama Amna și surioara Batool de 5 ani. Ceea ce a mai rămas din familia sa. Explozia care l-a rănit pe Abdu i-a luat pentru totdeauna pe tatăl său și pe frățiorul Malek, de doar un an și jumătate. Împreună cu ei a murit și unchiul său.

Amna rememorează acea noapte blestemată cu detaliile și detașarea unui cronicar. Nicio lacrimă, nicio tremurare a vocii. Te întrebi, ascultându-i cuvintele, de unde găsește atâta putere. „Casa noastră este în Rafah, la granița cu Egiptul. Trăiam bine, într-o clădire cu mai multe etaje […]. În mai 2024, am primit o alertă pe telefon de la armata israeliană, care ne anunța că în câteva zile vor bombarda zona. Trebuia să plecăm. Am luat tot ce am putut și am plecat spre tabăra de refugiați din Khan Yunis”. Până atunci, orașul era considerat „sigur”.

„Am cumpărat un cort mare […]. Viața în tabără avea o aparență de normalitate […]. Pe 15 aprilie anul acesta, soțul meu […] se întorsese mai târziu. Eu mă culcasem deja, alăptându-l pe Malek, în timp ce Abdu și Batool dormeau lângă mine”.

Apoi, pe la miezul nopții, infernul. „Un dispozitiv a intrat în cortul nostru […]. Suflul exploziei l-a smuls literalmente pe Malek din brațele mele: l-a găsit tatăl meu […] departe de unde dormeam. Pielea de pe spate îi era lipită de o saltea, din cauza arsurilor grave. Nu a murit imediat, ca tatăl și unchiul său, ci la scurt timp după ce a fost transportat la spital”.

Malek, 18 luni, născut și mort sub bombe.

„În Gaza nu e timp pentru disperare. Nu e timp să-i plângi pe morți. Copilul meu și soțul meu sunt acum împreună, într-un loc mai bun, au părăsit infernul acelei fâșii de pământ… unde viața nu e viață. Vorbesc cu tatăl meu la telefon: îmi spune că nu mai au nimic de mâncare… bombe și foamete. De ce nu se face nimic pentru a opri toate astea? Chiar și cei care întorc spatele sunt responsabili pentru ceea ce se întâmplă. Roata se întoarce, infernul pe care îl trăim noi ar putea să li se întâmple și lor. Nimeni nu este în siguranță”. (Elena Zuppini)

Cuvintele Sf. Ioan Calabria

„Suntem înconjurați de minunile lui Dumnezeu, totul ne vorbește despre El, totul este darul Său: aerul, lumina, căldura, floarea, fructele, hainele, casa… totul. Să transformăm aceste daruri în mijloace pentru a-L lăuda, în trepte pentru a ne înălța la El. Văzând exemplul nostru, sufletele ne vor asculta cuvântul cu mai multă credință. Astfel, în încercările vieții, vor găsi alinarea în docilitatea creștină, îndreptându-se către Dumnezeu.” (Scrisoare către Frați, 15 iunie 1945)

Reflecție

Noi, ființele umane, suntem ușor seduși de ideea de a domina fără nicio limită, iar acest lucru dăunează societății și mediului. Rezultă o pierdere a păcii cu noi înșine și cu ceilalți. Lăcomia, aroganța, graba și neatenția noastră ne determină să călcăm în picioare pe toți și tot ceea ce ne înconjoară.

Pentru a deveni „făcători de pace” și astfel să fim numiți „Fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9), trebuie să începem cu atitudini simple și conștiente, cum ar fi: să ascultăm și să încercăm să înțelegem sentimentele celorlalți, să promovăm respectul, armonia și să creăm unitate. În același mod, a reflecta asupra modului nostru de a consuma și de a utiliza resursele naturale ne eliberează de ideea de a profita de ele și ne pune în fața fiecărei creaturi ca frați ieșiți din „mâinile” și din „inima” aceluiași Tată.

Sfântul Ioan Calabria ne încuraja să aprindem „mici flăcări” de bine, de iubire, de pace. Micile gesturi de bine se răspândesc în societate: binele aduce întotdeauna roade. Adoptarea unor comportamente mai conștiente „ne redă sensul demnității noastre, ne conduce la o profunzime existențială mai mare, ne permite să experimentăm că merită să trecem prin această lume.” (LS 212).

„Doamne, fă-ne instrumente ale Păcii Tale între oameni și cu toate creaturile.”

Rugăciune…

A patra zi

MARTORI

Dreptatea Împărăției – Promovarea demnității pentru toți.

Tatăl nu abandonează niciodată pe nimeni

Text Biblic: Luca 12, 6-7

„Oare nu se vând cinci vrăbii pe doi bani? Şi niciuna dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ba chiar şi firele de păr din capul vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi! Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.”

Magisteriul Bisericii

Dreptatea Împărăției înseamnă a promova demnitatea pentru toți. Pentru a vorbi despre dreptatea Împărăției, să ne amintim de parabola lui Isus despre persoanele angajate să lucreze în vie la momente și ore diferite, dar toate pentru același salariu. Stăpânul viei dispunea de bunurile sale pentru a le folosi cum credea de cuviință și, cu deplină libertate, a convenit aceeași plată pentru toți lucrătorii. Și aici observăm că atât cei din primul ceas, cât și cei din ultimul, sunt surprinși: unii se simt tratați nedrept, alții se consideră binecuvântați.

Să transpunem acest concept la Creație. Creatorul, la sfârșitul operei sale în a șasea zi, a văzut că „toate erau foarte bune” (Geneza 1,31). Dar persoanele create, Adam și Eva, seduse de dorința de putere, au început un proces de dezordine în minunata Grădină a Edenului. Din acel moment, lucrurile nu au făcut decât să se înrăutățească, ajungând până în zilele noastre.

Au schimbat „a ocroti” cu „a cultiva” Pământul. Adică, „a ocroti” înseamnă a proteja, a îngriji, a păstra, a veghea. Acest lucru implică o relație de reciprocitate responsabilă între ființa umană și natură (idem, Papa Leon al XIV-lea). Preferând puterea, au început să cultive Pământul pentru propria lor subzistență.

Dorința lui Adam și a Evei persistă și astăzi, în tot ceea ce se întâmplă Casei noastre Comune, unde atârnă greu dorința de profit nestăvilit, în detrimentul bunăstării colective. În special, în chestiunea climatică, care acum „este o problemă socială globală strâns legată de demnitatea vieții umane”.

Episcopii din Statele Unite au exprimat clar sensul social al preocupării noastre pentru schimbările climatice, care depășește o abordare pur ecologică, pentru că „grija noastră pentru celălalt și grija noastră pentru Pământ sunt strâns legate. Schimbările climatice sunt una dintre principalele provocări cu care se confruntă societatea și comunitatea globală. Efectele schimbărilor climatice cad asupra celor mai vulnerabili, atât la nivel național, cât și mondial.”

Același lucru a fost afirmat, în câteva cuvinte, de episcopii prezenți la Sinodul pentru Amazonia: „Atacurile asupra naturii au consecințe asupra vieții popoarelor.”

Și pentru a sublinia că nu mai este o chestiune secundară sau ideologică, ci o dramă care ne dăunează tuturor, episcopii africani au declarat că schimbările climatice evidențiază: „Un exemplu șocant de păcat structural” (Laudato Si’, nr. 5).

Mărturie: Parcursul lui Petru – Când arta devine voce și incluziune

De aproximativ trei ani lucrez la o școală de formare profesională dedicată tinerilor cu dizabilități complexe. Aici l-am cunoscut pe Petru, un băiat cu autism, care anul trecut și-a încheiat parcursul formativ la școala noastră.

Încă din primul an, Petru a dezvăluit o abilitate surprinzătoare în producția grafică. Desenul, pentru el, nu era pur și simplu o activitate școlară, ci un limbaj expresiv autentic. De aceea, pe lângă programul didactic obișnuit, am ales să-l implicăm în ateliere artistice extrașcolare promovate de școală, menite să favorizeze incluziunea și să ofere tinerilor spații creative în care să se exprime liber.

Acceptând nevoia sa de comunicare și exprimare și cu sprijinul deplin al familiei sale, i-am propus lui Petru să participe la un proiect special: un laborator artistic comun cu elevii de la Liceul de Artă de Stat din Verona, inclus în PCTO (Parcursuri pentru Competențe Transversale și pentru Orientare). Obiectivul era clar: crearea unei ocazii de întâlnire, confruntare și creștere prin artă.

Petru, a trăit această experiență cu mare participare și continuitate. Desenul s-a dovedit a fi pentru el un instrument extrem de puternic, capabil să dărâme – chiar și parțial – barierele de comunicare tipice autismului. Lucrările sale, în special reproducerile de tablouri celebre, au fost foarte apreciate de colegii săi. Colegii au știut să-i recunoască și să-i valorizeze talentul, creând în jurul lui un climat de acceptare și respect care i-a întărit sentimentul de apartenență la grup.

Această experiență a contribuit semnificativ nu doar la incluziunea sa socială, ci și la un important proces de autoafirmare personală.

Unul dintre momentele cele mai edificatoare ale parcursului său a fost participarea la concursul național Disegniamo la fortuna, promovat de Agenția Vămilor, pentru a ilustra biletele Loteriei Italia. Datorită acestei oportunități, Petru a putut realiza o expoziție personală și a dăruit versiunea sa a Giocondei Președintelui Republicii, Sergio Mattarella. Un gest simbolic, dar și profund concret, care arată cât de mult arta poate deveni o punte între oameni, valorizând diversitatea ca bogăție.

Întregul său parcurs a avut un impact profund asupra dezvoltării sale personale și relaționale. A demonstrat cum, dacă sunt susținute adecvat, potențialitățile tinerilor cu autism pot ieși la iveală cu tărie, devenind nu doar un instrument de creștere individuală, ci și o mărturie vie a puterii incluziunii.

A povesti istoria lui Petru înseamnă a mărturisi cât de fundamental este să credem în talentele persoanelor cu dizabilități, oferindu-le spații, ocazii și relații autentice în care să poată înflori. Operele create de el nu sunt doar produse artistice: sunt urma unei călătorii, personale și colective, dovada concretă că arta, dacă este trăită ca o experiență împărtășită, poate schimba cu adevărat vieți.

Întâlnirea cu Petru a fost pentru mine o experiență de profundă creștere, bogată în satisfacții și în îmbogățire umană și artistică. Îi mulțumesc sincer pentru drumul parcurs împreună și pentru tot ceea ce, cu sensibilitatea și talentul său, a știut să-mi transmită. (Erika Garbin)

Cuvintele Sf. Ioan Calabria

„Să nu uităm că Opera noastră este menită să arate lumii că divina Providență există, că Dumnezeu nu este un străin, ci este Tată și se gândește la noi, cu condiția ca noi să ne gândim la El și să ne facem partea noastră, care este aceea de a căuta Împărăția lui Dumnezeu. Cum caut eu Împărăție a lui Dumnezeu?” (Scrisoare către Frați, 19 martie 1933)

Reflecție

„Dreptatea Împărăției se manifestă în acțiunea lui Dumnezeu, stăpânul viei, care își ține cuvântul și îi primește pe toți, invitând la noi atitudini. A lucra în via sa, Împărăția lui Dumnezeu, nu îi face pe unii mai merituoși decât pe alții. Fiecare dintre noi, cu propria istorie, urmând dreptatea Împărăției, intră în dinamica iubirii lui Dumnezeu, devenind și obiectul bunătății și milostivirii sale.” (Dreptatea Împărăției, P. Paulo Bazaglia, ssp) Pentru noi, Familia Calabriană, acesta trebuie să fie portul nostru sigur, pentru că în credința noastră avem certitudinea că Tatăl nu abandonează niciodată pe nimeni. Și în Familia noastră, fiecare vocație — preoțească, călugărească și laică — este un dar care o îmbogățește. Suntem cu toții ocrotitori și coresponsabili ai patrimoniului carismatic și, împreună, mărturisim Carisma în totalitatea sa. Potrivit Sfintei Biserici, „totul este interconectat” și, prin urmare, misiunea noastră ne face „Ocrotitori ai Casei Comune”. Acest lucru ne face femei și bărbați părtași ai unei Biserici samaritene, milostive, solidare. „Vrem să fim o Biserică samariteană, întrupată în modul în care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat: «El a luat asupra sa neputințele noastre și a purtat bolile noastre» (Mt 8,17b). […] Dorim, de asemenea, o Biserică magdaleneană, care se simte iubită și reconciliată, care vestește cu bucurie și convingere pe Cristos răstignit și înviat. O Biserică mariană care naște fii la credință și îi educă cu afecțiune și răbdare […]. Vrem să fim o Biserică slujitoare, kerigmatică, educatoare și inculturată în mijlocul popoarelor pe care le slujim”. (Documentul Final al Sinodului pentru Amazonia, nr. 22)

Rugăciune…

A treia zi

FIDELI CELOR DIN URMĂ

În grija și slujirea celor „marginalizați” și vulnerabili

Text Biblic: Mt 25, 34-40

„Atunci regele va spune celor din dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii! Căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut».”

Magisteriul Bisericii

„Predilecția Săracilor Slujitori să fie mereu orientate spre acele locuri și activități ‘unde, omenește vorbind, nu te poți aștepta la nimic’, pentru ca această alegere să manifeste mai clar grija paternă a Divinei Providențe pentru toți fiii săi”.

A aparține Familiei Calabriene este întotdeauna o alegere, indiferent de starea de viață. Dar slujirea celor „marginalizați” și vulnerabili va fi mereu o datorie calabriană. Prea des uităm că „printre cei mai abandonați și maltratați săraci, se numără Pământul nostru oprimat și devastat, care «geme și suferă durerile nașterii» (Rm 8,22). Uităm că noi înșine suntem pământ (cf. Gen 2,7)” (LS nr. 2).

Misiunea noastră evanghelizatoare ori este transformatoare, ori nu este o misiune adevărată. „A îngriji, a reconcilia, a transforma” sunt acțiuni fundamentale ale spiritualității calabriene, capabile să schimbe vieți. Dar la ce folosește să transformi vieți, dacă apoi acestea nu au un loc unde să se reconstruiască, din moment ce Casa Comună este pângărită pentru profitul unei minorități?

Slujirea noastră față de cei marginalizați nu poate fi parțială: este esențial să ascultăm și să primim strigătul săracilor și al Pământului. „Această voce angajează Biserica în profeție, chiar și atunci când acest lucru cere curajul de a se opune puterii distructive a principiilor acestei lumi. Alianța indestructibilă dintre Creator și creaturi, de fapt, mobilizează inteligența și eforturile noastre, pentru ca răul să se transforme în bine, nedreptatea în dreptate, lăcomia în comuniune” (Idem, Papa Leon).

Mărturie despre copiii în dificultate

Povestea unuia dintre numeroșii copii ai străzii pe care Opera îi întâlnește zilnic și de care are grijă în diversele realități unde suntem prezenți. Sunt persoane în pericol care nu pot fi lăsate fără a ne îndrepta privirea spre ele.

Privind cu atenție, trupurile acestor copii vorbesc despre trudă, violență, agresiune. Pe fețele lor, pe mâinile și brațele lor, pe picioarele și gambele lor, o serie de cicatrici. Nenumărate mici răni, rezultate din mici accidente, pedepse aplicate în familie, confruntări între rivali pe stradă. Trupuri marcate, brăzdate de viață, de care majoritatea dintre noi aproape că ne temem să ne apropiem și, cu atât mai mult, să le atingem. Asemenea unor leproși moderni, purtători ai unei impurități, ei reprezintă o viziune intolerabilă de care ne ținem la distanță, aproape temându-ne de un posibil contagiu.

Vadim are treisprezece ani și de patru sau cinci ani trăiește pe stradă. De ce, cine știe. Când avea nouă ani, într-o noapte, în timp ce dormea învelit în pătura sa prăfuită, încercând să se adăpostească de frigul nemilos, a fost atacat de unul dintre numeroșii rătăcitori care cutreieră noaptea pe străzi, înnebuniți de droguri sau alcool. L-a stropit cu un lichid inflamabil și i-a dat foc. Reacția sa imediată l-a salvat de ce era mai rău, dar acum jumătatea dreaptă a feței și a corpului său sunt deformate de semnele arsurii. Dar zâmbetul îi rămâne deschis, iar ochii mereu aprinși de o privire încrezătoare. Doar după o zi de ploaie, petrecută fără a reuși să găsească un client și fără a câștiga nimic care să-i permită să-și cumpere ceva de mâncare, îl vezi cu privirea stinsă, și chiar și partea stângă a feței capătă o grimasă de tristețe.

Ei bine, noaptea trecută, în timp ce dormea somnul său neliniștit încercând să se ferească de umiditatea acestor zile, o patrulă de poliție trecând pe lângă adăpostul său de noapte l-a luat de picioare, l-a urcat în mașină și l-a dus la secție. Acolo, pentru un timp, i-au cerut datele personale, apoi l-au bătut lovindu-l peste coapse cu bastoanele și cu dosul „catanelor” lor (cuțite late). Practic, s-au jucat puțin cu el. Apoi i-au luat puținele sale bunuri, inclusiv crema de lustruit pantofii, cei patru lei pe care îi avea și, după ce l-au pus să spele podeaua și baia, l-au aruncat din nou pe stradă. Acum îmi cere să-i cumpăr cremă neagră, cea mai folosită. „Dar apoi”, mă asigură el, „cu câștigurile pe care le voi face, îți voi înapoia costul”.

Dacă îi privești neatent de la distanță, toți par la fel: același praf, aceleași zdrențe, aceeași căutare înfrigurată de a supraviețui, aceeași foame furioasă de mâncare și de bucurie. Dar cu cât te apropii mai mult, le rostești numele și îi privești în ochi, descoperi varietatea de sentimente care îi locuiesc, pluralitatea de speranțe, diferitele frici și îndoieli care îi copleșesc. Doar viitorul pare pentru toți încețoșat, ca o țară îndepărtată unde nu știi dacă vei ajunge. În unii, viața urlă, în alții pare să tacă în așteptare. Uneori, gesturile lor exprimă întrebări care nu găsesc cuvinte, alteori cuvintele se sting pe buze și nu le rămâne decât să plece capul și să aștepte ca soarele să răsară din nou. (Fr. Carlo Toninello)

Cuvintele Sf. Ioan Calabria

„Spiritul nostru este cel pe care divinul Fondator l-a imprimat încă din primii ani și l-a dezvoltat în acești 40 de ani de viață a Operei: spirit de umilință, de detașare de bunurile pământești, de căutare a Împărăției, de abandon filial în sfânta Providență, fără a căuta protecții umane. Acestea vor veni de la sine, cu condiția să nu le căutăm noi. Suflete, suflete! Iată programul nostru. Și sufletele săracilor, ale celor umili, ale celor abandonați: acestea sunt perlele prețioase care îmbogățesc Opera Săracilor Slujitori.” (Scrisoare către Frați, Crăciun 1947)

Reflecție

„Sunt multe vocile care mărturisesc angajamentul concret al Operei față de cei mai săraci și nevoiași. Chiar și în acest timp dificil de pandemie s-au înmulțit inițiativele pentru a răspunde noilor sărăcii, în încredere și abandonare în Providență. Este recunoscută dăruirea și generozitatea multor Frați, Surori și laici care își „murdăresc mâinile” în slujba săracilor”. (Doc. Final Cominciare, p. 18).

Grija pentru săraci și marginalizați este grija pentru Cristos însuși (Const. nr. 28, c). Astăzi suntem o Operă preponderent urbană, și acest lucru ne poate face să uităm că există mii, poate milioane de alți frați ale căror drepturi și demnitate sunt violate, ale căror trupuri și minți sunt rănite, la periferiile orașelor, în păduri, în zonele rurale și de-a lungul râurilor.

Nu se poate vorbi despre cine nu este văzut. Poate că acesta este momentul în care Opera trebuie să se îndrepte spre „invizibilii sociali”, să le ofere vizibilitate, „facilitând astfel descoperirea demnității lor de fii ai lui Dumnezeu” (idem Const.).

„Toate operele noastre sunt chemate să fie opere-semn, fidele a ceea ce am primit de la Sfântul Ioan Calabria, care a extras din Evanghelie pasiunea lui Isus pentru lucrurile Tatălui, pentru cei mici ai Împărăției.” (Document Final, p. 61).

Angajamentul nostru ca Familie Calabriană în formare și educație va fi decisiv pentru ca noile generații să fie mai atente la întreaga viață a Creației. Suntem opere-semn, adică exemple, iar exemplele nu derivă din cuvintele noastre frumoase, ci din felul nostru de a fi și de a făptui.

Rugăciune…

A doua zi

PROFEȚI

Profeți ai Providenței – profeți ai grijii lui Dumnezeu

pentru toate creaturile sale

Text Biblic: Mt 6, 25-34

„De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca [sau ce veţi bea], nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca! Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, iar trupul [mai mult] decât îmbrăcămintea? Priviţi păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai [de preţ] decât ele? Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiţi? Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu trudesc şi nu ţes. Totuşi vă spun că nici Solomón, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, [oameni] cu puţină credinţă? Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! Căci pe toate acestea le caută neamurile [păgâne]; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga! Deci nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi! Ajunge zilei răutatea ei.”

Magisteriul Bisericii

Familia Calabriană s-a născut dintr-o Carismă vie și actuală, care are ca sursă Paternitatea lui Dumnezeu. Aceasta ne face fii și frați, profeți ai Providenței și, ca atare, profeți ai grijii lui Dumnezeu pentru toate creaturile sale (Documentul final al celui de-al XII-lea Capitol General, 2022, p. 11).

Profeția nu este ceva banal sau opțional, ci este consecința unei alegeri. A fi profeți ai Providenței este o alegere personală, și cine și-o asumă trebuie să fie conștient că Providența nu este exclusivă unui grup, ci este destinată întregii Creații.

Profeții Providenței știu că „într-o lume unde cei mai fragili sunt primii care suferă efectele devastatoare ale schimbărilor climatice, ale despăduririlor și ale poluării, a avea grijă de Creație este o chestiune de credință și umanitate” (Papa Leon al XIV-lea, mesaj pentru a 10-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creației, 2025).

Nu este suficient să ne rugăm: este necesar să vorbim cu claritate, pentru ca toți să înțeleagă că „persistă o slabă conștientizare a faptului că distrugerea naturii nu îi afectează pe toți în același mod: a călca în picioare dreptatea și pacea înseamnă a-i lovi mai ales pe cei mai săraci, pe cei marginalizați, pe cei excluși. În acest sens, suferința comunităților indigene este emblematică” (Idem Papa Leon al XIV-lea).

A fi profeți ai Providenței înseamnă a proclama Evanghelia cu determinare. Este important să ne amintim că Isus Cristos, pentru a vesti Împărăția lui Dumnezeu, folosea adesea parabole. Iar aceste parabole dezvăluie o legătură profundă cu pământul și apele, cu ritmul anotimpurilor și cu viața creaturilor” (Papa Leon al XIV-lea, Castel Gandolfo, 09/07/25).

Mărturie din Huambo (Angola):

Aici, pe platoul din Huambo în Angola, la 2000 de metri, când treci dimineața devreme găsești mulți copii întinși pe trotuar, ascunși sub bucăți de cearșafuri pătate sau de pături prăfuite, infestate cu paraziți. Pe unii dintre cei mai mici îi vezi ghemuiți, cu genunchii la piept și capul ascuns între picioare în tricourile lor sărăcăcioase, ca niște mici fetuși nedoriți, sau ca niște scoici aruncate pe plajă după o noapte de furtună. Își țin șlapii sub cap, parțial pe post de pernă, dar motivul cel mai important este ca să nu le fie furați.

Faptul de a dormi sub un cearșaf sărăcăcios ajunge să fie în ochii mei metafora vieții lor expuse oricărui neprevăzut, o viață „descoperită”, fără protecție, la voia evenimentelor meteorologice sau umane. Prima virtute pe care trebuie să o înveți când trăiești pe stradă este aceea de a ști să suporți, de a ști să încasezi lovituri neașteptate, palme și piedici pe care viața umană le oferă mereu cu atâta generozitate celor mai slabi. Să știi să suporți și apoi să știi să te ridici mereu și să continui să mergi, chiar dacă terenul este anevoios și nu e nimeni care să se aplece să-ți întindă o mână.

Dacă te lași implicat de viața lor, simți mirosul mizeriei, dar în același timp îi surprinzi misterul. E ca și cum ceva frumos și prețios ar fi îngropat, ascuns sub straturi de gunoi. Nu e mereu ușor să le stai aproape, dar în anumite momente se întâmplă ca o frântură din acea frumusețe să iasă la iveală. Este un fel de dar care ți se face și pe care îl poți primi doar cu umilă recunoștință.

L-am văzut deodată pe Armandinho cu o bucată de săpun de rufe în mână. Alerga spre o baltă puțin mai adâncă decât celelalte. Și-a udat capul în acea apă noroioasă și a început să se săpunească fericit. Mi-a întâlnit privirea. A zâmbit puțin rușinat, dar mult mai mult cu mândrie și satisfacție. Era mândru că își poate „spăla” micul căpșor. Am zâmbit, și eu eram mândru de el.

Uneori poate părea că viețile lor se târăsc prin praf, dar poate că se află la acele înălțimi unde doar privirea lui Dumnezeu îi întâlnește. Cât de dificil este să te apropii de ei, să le atingi rănile, plăgile, să-i faci să simtă că viața lor contează pentru noi. Cât de dificil este să treci dincolo de prejudecăți și frici, să descoperi persoana, truda și durerile ei și să încerci să le porți împreună, chiar cu prețul de a ne lăsa atinși și marcați, până în adâncul ființei noastre. Și pentru ei este dificil să se lase apropiați, și este dificil să învingă convingerea, pe care și-au interiorizat-o, că nu sunt demni de o îmbrățișare, că nu valorează mai mult decât pomana pe care o primesc, că au pierdut ideea propriei frumuseți și a propriei amabilități. (Fr. Carlo Toninello)

Cuvintele Sf. Ioan Calabria

„Nu suntem chemați să trăim acest spirit numai între noi: trebuie să-l arătăm și celorlalți. Providența, ca atribut al lui Dumnezeu, este atât de uitată și de necunoscută lumii; trebuie să o facem vizibilă prin operele noastre, prezente și viitoare. Iar acestea, pentru a fi legitime și autentice, trebuie să poarte întotdeauna amprenta și sigiliul cuvintelor „nu vă îngrijorați”. Nicio faptă bună, niciun suflet nu trebuie lăsat pe dinafară din lipsă de mijloace. Acestea (mijloacele) vor sosi, dacă îi primim cu credință pe cei care ne sunt trimiși și ne punem în slujba Operei cu aceeași credință.” (Scrisoare către Frați, 9 noiembrie 1947)

Reflecție

Dumnezeu are grijă de toți cei pe care i-a creat. Psalmul 145,9 ne amintește: „Bun este Domnul față de toți, și îndurarea lui se revarsă peste toate creaturile.” Aceasta este „vestea noastră bună” pentru lume. Această grijă iubitoare a Tatălui, care ajunge la toate creaturile, este motorul activităților, cuvintelor și atitudinilor noastre. Este baza interdependenței noastre cu întreaga Creație.

Grija lui Dumnezeu Tatăl devine mai concretă și mai credibilă prin grija noastră față de ceilalți și față de tot ceea ce a fost creat. Această grijă nu trebuie redusă la ceva ocazional, la gesturi izolate sau la situații de urgență. Grija noastră trebuie să izvorască din inimă: astfel devine permanentă, o virtute. A avea grijă se exprimă prin afecțiune, atenție, zel. Privirea iubitoare este fundamentală pentru a nu pierde bucuria în acțiunile de îngrijire.

Nu trebuie să ne obișnuim sau să ignorăm aspectele frumoase ale existenței, pe care Dumnezeu ni le dăruiește nouă și fiecărei ființe care ne înconjoară. Grija lui Dumnezeu este o „atenție specială”: la fel trebuie să fie și grija noastră față de creaturi. Atunci vom reuși să manifestăm sensibilitate, creativitate și afecțiune față de toți.

Grija lui Dumnezeu nu se adresează doar dimensiunii individuale: grija sa este comunitară și planetară. Cartea Înțelepciunii 11,22-26: „Căci întregul univers este înaintea ta ca un fir de praf pe balanţă şi ca o picătură de rouă care cade dimineaţa pe pământ. Tu te înduri de toate, pentru că toate le poţi, treci cu vederea peste păcatele oamenilor, spre convertire. Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format? Cum ar putea să rămână, dacă tu nu ai vrea, sau să se păstreze ceea ce nu este chemat de tine? Tu cruţi toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieţii!”

Rugăciune…

Prima zi

ADMINISTRATORI

Suntem administratori a ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat

Text Biblic: Mt 25, 14-30

Suntem chemați să fim administratori fideli ai tuturor talanților care ne-au fost încredințați, chiar și în alegerile noastre cotidiene și în politicile publice care privesc Creația, cu toate resursele sale, ca pe o comoară prețioasă de iubit, protejat, promovat și transmis generațiilor viitoare.

„Tot la fel, un om, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat. Îndată, cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul, s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. După mult timp, a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat!». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!». Venind apoi cel cu doi talanţi, a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat!». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!». [În sfârşit], venind şi cel care primise un talánt, a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talántul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!». Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar luaţi de la el talántul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor!».”

Magisteriul Bisericii

„Totul este interconectat”, afirmă Papa Francisc în Enciclica Laudato Si. Inspirat de Cântarea Creaturilor celuilalt Francisc, cel din Assisi, Papa ne amintește că Pământul este ca o „soră” și o „mamă” care susține viața, dar care astăzi suferă din cauza daunelor provocate de exploatarea excesivă. Nu este vorba doar de despăduriri, ci de a păstra întreaga biodiversitate pentru a garanta viitorul umanității și pentru ca noile generații să se poată bucura de o lume mai bună, pentru că noi am trecut pe aici înaintea lor.

Dacă încetăm să alergăm după bogății și putere, vom putea asculta strigătul Pământului, care suferă sub orice formă de violență ce-l rănește aproape iremediabil. În strigătul Pământului răsună și gemetele celor mai vulnerabili, ale celor care sunt marginalizați ca „oameni de prisos” în societate, și uneori chiar și în sânul Bisericii.

Suntem Familia Calabriană, bărbați și femei ai speranței, și dorim doar ca „luptele noastre și preocuparea noastră pentru această planetă să nu ne răpească bucuria speranței” (Papa Francisc).

Mărturie: Fr. Silvio da Silva

Sunt Fratele Silvio da Silva, călugăr de 41 de ani, originar din Mato Grosso do Sul și crescut la țară. De tânăr am învățat să am grijă de natură ca dar al Creatorului. Dumnezeu m-a chemat să fiu Sărac Slujitor, contribuind cu viața și vocația mea pentru salvgardarea lumii, Casa noastră comună. M-a fascinat mereu ceea ce Părintele nostru Fondator sublinia: „Toată lumea este a lui Dumnezeu”.

De aceea am înțeles imediat că grija trebuie să îmbrățișeze întreaga creație, căutând mereu să acționez în mod integral, fie în educația tinerilor, în promovarea sănătății, fie în desfășurarea oricărei activități ce-mi este încredințată.

În prezent îmi trăiesc misiunea la Porto Alegre, în Brazilia, și continui să mobilizez oameni pentru a conștientiza faptul că nu avem o altă planetă: este urgent să avem grijă de Pământ cu respect și iubire. M-a întristat mereu să ascult strigătul Mamei Pământ, care, rănită, urlă și geme de durere, iar acest lucru reflectă plângerile săracilor și ale celor suprimați, cărora le dedicăm carisma și angajamentul nostru de viață, pentru că pentru noi, ei sunt stăpânii noștri.

Grija integrală pentru viață și pentru cei mai vulnerabili mi-a ghidat mereu misiunea, și cred că a apăra și a ocroti Creația este cel mai mare act de iubire al unei ființe umane, pentru că cine are grijă de Creație, are grijă de toate viețile. Ca Frate Sărac Slujitor, consider că este datoria mea să protejez Opera Creatorului și să-i încurajez pe alții să se alăture acestei misiuni de ocrotire a vieții.

Familia Calabriană, căreia îi aparțin cu recunoștință, are ca misiune aceea de a lucra unde puțini ajung, în special în situațiile de suferință umană. Chemarea noastră este să fim un răspuns pentru o umanitate și o creație rănite de războaie și nedreptăți, luminând tenebrele care îi afectează mai ales pe cei mai săraci și nevinovați.

Cuvintele Sf. Ioan Calabria

„Dragi Frați, așa cum suntem învăluiți continuu de aer, iar acesta ne furnizează și ne menține în viață, tot așa noi trebuie să avem continuu în minte că suntem adunați aici, înainte de toate pentru a căuta și a trăi marele „Quaerite primum…”. Da, iubiții mei, acesta trebuie să fie studiul nostru: să-L căutăm pe Dumnezeu în creaturile care ne sunt încredințate; să-L căutăm pe Dumnezeu și slava sa în toate acțiunile noastre, în toate suferințele noastre, în toate sacrificiile noastre. Fac eu acest lucru?” (Scrisoare către Frați – Postul Mare 1934)

Reflecție:

Nu suntem stăpâni ai nimicului. Suntem administratori a ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat. Tot ceea ce posedăm am primit de la Creator pentru a-l pune în slujba tuturor, în special a numeroaselor persoane care, din pricina lăcomiei câtorva, trăiesc în precaritate, rătăcind la periferii, privați de aproape totul, inclusiv de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

„A merge unde nimeni nu merge, unde, omenește vorbind, nu te aștepți la nimic”, cere o poziție, o alegere. Exige o atitudine de convertire: „o convertire personală și comunitară care ne angajează să ne relaționăm armonios cu opera creatoare a lui Dumnezeu, care este „casa comună”; o convertire care promovează crearea de structuri în armonie cu grija față de creație; o convertire pastorală bazată pe sinodalitate, care recunoaște interacțiunea a tot ceea ce este creat. O convertire care ne conduce să fim o Biserică în ieșire, care intră în inima tuturor popoarelor” (Documentul final al Sinodului pentru Amazonia, nr. 18).

Rugăciune…

OPERA DON CALABRIA

Invitație de participare a operatorilor economici la procedura de atribuire a contractului pentru achiziția de produse alimentare în cadrul proiectului,” formam viitorul!”